DESPRE MINE

Muzica a fost prima mea limbă

Înainte să înțeleg lumea cu mintea, am învățat s-o simt prin sunet.

La vârsta la care alți copii învățau să citească, eu studiam pianul. Riguros, clasic, orientat spre performanță. La 9 ani am susținut primul concert internațional. La 12, concuram deja alături de cei mai buni pianiști din lume.

Ani de scenă, de concursuri, de repetiții fără sfârșit. Am învățat ce înseamnă frecvența, ritmul, armonia — chiar dacă atunci nu le numeam așa. Le simțeam în corp, înainte să le pot explica.

Dar undeva în interior știam că există mai mult.

Xenia în copilărie și la începutul drumului
Xenia în copilărie și la începutul drumului
Xenia în copilărie și la începutul drumului
Xenia în copilărie și la începutul drumului
Xenia în copilărie și la începutul drumului
Xenia în copilărie și la începutul drumului

„Nu ai voce de cântat”

La 16 ani am simțit că vreau să cânt. Nu la pian. Cu vocea.

Nimeni nu mi-a dat vreo șansă. Nici profesorii, nici școala, nici părinții. Toți spuneau la fel: ai făcut pian de performanță o viață, e prea târziu.

Primul profesor de canto la care am ajuns a fost și mai scurt. Mi-a spus, exact așa: nu ai voce de cântat.

Ceva în mine știa că nu e adevărat. Atunci mi-am formulat crezul care mă însoțește și azi: oricine are voce să vorbească, are voce și să cânte.

Am intrat la Conservator printre primii cinci admiși. Aveam un an de studiu vocal în spate. Colegii mei făceau canto de zece, doisprezece ani.

Xenia cântând
Xenia cântând
Xenia cântând
Xenia cântând

Ce nu se vedea din sală

Au urmat facultatea, concertele, colaborările cu trupe mari din România.

Și, în paralel, presiunea constantă de a fi perfectă. Care nu se vede de pe scenă și despre care nu vorbește nimeni.

Corpul meu a cedat primul.

Am mers de la un specialist la altul și am cheltuit mii de euro. Toți îmi spuneau varianta aceleiași propoziții: ești sănătoasă, e doar stresul, ia pastilele astea.

Pastilele acopereau ceva ce nu se rezolva. Eu continuam să mă golesc, doar mai încet.

Din culise
Din culise
Din culise
Din culise

Nu eram bolnavă. Eram dezacordată.

Un instrument de precizie ținut prea mult în condiții greșite nu se strică. Se dezacordează. Corzile sunt toate acolo, întregi. Doar că nu mai sună împreună.

Iar un instrument dezacordat nu se tratează. Se reacordează.

Am început să lucrez pe mine cu singurul lucru pe care îl cunoșteam cu adevărat. Vocea.

Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere
Perioada de refacere

Dovada a venit de unde nu o căutam

Ani la rând am citit tot ce am găsit. Studii de neuroștiință despre cum reacționează creierul la sunet. Cercetări de bioacustică despre ce se întâmplă în celulă atunci când o traversează o vibrație. Lucrări despre nervul vag, despre variabilitatea ritmului cardiac, despre felul în care corpul iese din starea de alertă.

Citeam ca să înțeleg ce mi se întâmplase mie. Aveam nevoie să pun un cuvânt pe ceea ce simțisem deja.

Dar știința îți explică mecanismul. Nu îți dă certitudinea.

Certitudinea a venit din altă parte

Am început să cânt în aer liber. În peșteri, pe munte, lângă apă, în locuri unde nu ajunge aproape nimeni.

Și animalele au început să vină.

Câini care se așezau la câțiva pași și rămâneau până la ultimul sunet. Pisici care urcau în brațe exact când începeam. Cai care se întorceau din mers și se apropiau, fără ca nimeni să-i cheme.

Un om care ascultă o frecvență știe ce ascultă. Știe cine sunt, știe ce ar trebui să simtă, își dorește deja ca lucrul acesta să funcționeze. Oricât de sincer ar fi ce trăiește, așteptarea lui face parte din experiență.

Un animal nu are nimic din toate astea. Nu știe ce fac. Nu are nicio părere despre sunet, despre mine sau despre vindecare. Nu vrea să iasă ceva.

Animalele reacționează la un singur lucru: vibrația. Nu la povestea din jurul ei.

Apoi au început să scrie oamenii

Mesaje pe care nu le cerusem. Femei care îmi spuneau că au plâns la minutul patru și nu știau de ce. Oameni care dormeau prima noapte întreagă după luni de zile. O clientă care mi-a scris că motanul ei s-a urcat în brațe în timp ce asculta, iar când a dat mai departe pe telefon, a mieunat până a pus frecvența înapoi.

Asta a fost ordinea: mai întâi am citit, apoi am simțit, apoi am văzut la animale, și abia la final mi-au confirmat oamenii.

Când toate patru spun același lucru, nu mai e coincidență.

Xenia cântând în natură, printre animale
Xenia cântând în natură, printre animale
Xenia cântând în natură, printre animale
Xenia cântând în natură, printre animale
Xenia cântând în natură, printre animale
Xenia cântând în natură, printre animale

Sunetul care mi-a arătat drumul

Am fost atrasă de cristale din copilărie. În familia mea, ideea că pietrele poartă energie și memorie era ceva firesc, nu ezoteric.

Știam de mică lucrările lui Masaru Emoto, care a arătat că intenția și sunetul schimbă structura cristalelor de apă. Pentru mine n-a fost niciodată o teorie. Era confirmarea a ceea ce simțeam deja.

Într-o zi, aproape din întâmplare, am trecut degetul pe marginea unui pahar.

Sunetul care a ieșit era atât de curat încât m-am oprit din tot ce făceam. Am adăugat vocea peste el și am lăsat intuiția să conducă. În câteva secunde, douăzeci de ani de studiu, o prăbușire și o refacere s-au așezat dintr-odată în același loc.

Nu a fost o descoperire. A fost o recunoaștere — ca și cum aș fi dat peste ceva ce știam dinainte.

Așa au început frecvențele. Și, odată cu ele, tot ce fac astăzi: fiecare sunet pe care îl creez pentru cineva pornește din clipa aceea, în care am înțeles că vocea mea nu era menită doar să cânte.

Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal
Xenia cu bolurile de cristal

Ce fac astăzi

Creez frecvențe. Nu le compun ca pe niște melodii și nu le generez cu un program. Intru într-o stare de prezență, pun o intenție clară, și înregistrez cu vocea mea și cu instrumente reale — boluri de cristal, boluri tibetane, diapazoane acordate manual.

Fiecare sunet care ajunge la tine a trecut printr-un om. Asta e singura diferență care contează, și e diferența pe care corpul o recunoaște fără să i se explice.

Frecvențele terapeutice

Sunt șaisprezece, fiecare pentru o stare prin care trecem cu toții: neliniștea care nu are motiv, oboseala care nu trece după somn, mintea care nu se oprește noaptea, încrederea care se clatină înainte de o decizie. Le alegi după cum te simți în ziua aceea, le primești imediat pe e-mail și le asculți cu căștile, trei minute pe zi.

Nu funcționează ascultate o dată. Funcționează ascultate constant, câteva săptămâni la rând. Îți spun asta din start, ca să știi ce cumperi.

Frecvența personalizată

Aici lucrul e cu totul altul. Îmi trimiți o fotografie recentă, în care ochii se văd clar. Prin privire ajung cel mai ușor la câmpul tău energetic — e poarta prin care mă pot conecta la tine, oricât de departe ai fi. Recentă, pentru că lucrez cu ce ești acum, nu cu cine erai acum doi ani.

Apoi intru în meditație și mă conectez la tine prin intenție. Încep să vină informații: blocaje energetice, lucruri despre tine pe care nu mi le-a spus nimeni. Văd, simt și primesc — atât cât mi se permite să văd.

Apoi cânt. Ce trece prin mine în timpul acela nu e o melodie. E un fel de cod: informația de sunet și de lumină de care ai nevoie tu, în punctul ăsta al drumului tău. Eu doar o las să treacă.

Durează între trei și nouă zile. Nu pot spune mai exact, pentru că nu lucrez după calendar — lucrez până când sunetul e corect. Frecvența aceea e creată o singură dată și nu va fi dată nimănui altcuiva.

Sunetul creează condițiile în care sistemul nervos iese din alertă. Iar când iese din alertă, corpul își aduce aminte singur ce are de făcut.

Atât fac. Creez spațiul. Restul se întâmplă în tine.